//
Maria Hadan – strabunica mea

Oameni care au fost…..

M A R I A    H Ă D A N

Eugen Vasile  Hădan

Unii am avut bucuria să ne apucăm bunicii, dar amintirea lor se va şterge treptat, murind odata cu noi, dacă nu va fi statornicită în chipuri şi slove. Pentru copiii noştri şi pentru urmaşii lor, nu vor mai fi decât năluca unor nume ( dacă se va mai păstra şi aceasta ), fără chip, fără poveste .

Eu am avut  bucuria de a-mi cunoaşte bunicii şi simt o pioasă datorie de recunoştinţă faţă de vrednicia celor ce au fost înaintea mea, faţă de cei care au purtat, prin bezna veacurilor, până la mine, lumina vieţii.

E greu să refaci, aşa cum se mai poate aduna din hârburi, imaginea împrăştiată a strămoşilor, mai ales atunci când nu i-ai cunoscut. Dar imaginea bunicii mele, Maria Hădan, care mi-a vegheat paşii  înainte de a  începe să merg la grădiniţă, o  revăd în cele mai fireşti gânduri şi gesturi ale mele. Dimineaţa, după ce-şi spăla faţa, parcă o vad cum se închina  spre răsărit, făcându-şi semnul crucii. Il făcea cum se cuvine, aşa cum trebuie făcut orice lucru, cu respect şi dragoste. Spunea o mică rugăciune şi apoi  îşi începea ziua de lucru.

Era o femeie simplă, de la ţară, harnică şi respectoasă, atentă şi isteaţă. Avea mulţi fini şi nepoţi de botez, pe lângă celelalte rude de sânge,  cu care se respectau şi se ajutau. Deşi apropiaţi, nu se adresau niciodată decât cu “dumneata “, unul , altuia.

Nu-i plăcea să stea la  bârfe. Când  se simţea singură, îmi spunea că , mergea până în capătul grădinii  care da spre pădure şi când  se întorcea îi trecea dorul şi nu mai simţea nevoia să iasă în stradă cu alte femei .

Avea un respect deosebit pentru familia şi rudele sotului ei, Hădan Craciun. Toată familia  a făcut sacrificii în tinpul primului război, pentru ca  unul dintre fraţii bunicului, Hadan Eugen, să devina inginer agronom. Chiar atunci când acesta urma să se căsătorească cu învăţătoarea din sat, domnişoara Ancuţa,  o moarte stupidă l-a luat dintre cei dragi. Celălalt frate al bunicului, Stefan Hădan, împreună cu toate rudele, prietenii şi cu întregul sat le-au fost alături. Spunea bunica că grajdiul lor a fost ridicat de către oamenii din sat care nu  le-au  cerut niciodată vreun ban. Aşa erau pe vremea aceea  săvîrşinenii. Respectuoşi, cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu .

Bunicii mei era întotdeauna bucuroşi de oaspeţi. Vara, stăteau la umbra “mărului cu frunza rară “  din grădină , unde discutau sau î-l ascultau pe bunicul  cântând la vioară.

Pentru că locuiau lângă familia  pictorului Savonescu, a doctorului Man, fiind rude cu fam. învăţătorului Spinanţ şi prienteni buni cu fam Brentonico din Italia, erau mereu vizitaţi de către aceştia şi de  cunoştintele lor. Bunica se străduia să fie întotdeauna pregătită pentru musafiri. Nu-i lipsea din casă o prăjitură sau  dulceaţa, pe care o servea cu un pahar de apă, cum  învăţase de la “ domnul Spinanţ “. Era o gospodină chibzuită, unde punea ea mâna  ştia să lase câte puţin din sufletul ei generos în orânduirea fiecărui lucru.

Pe  singurul său fiu, Hădan Iosif, l-a învăţat   frica de Dumnezeu şi  i-a sădit în suflet un adevărat cult al muncii şi al datoriei. Tatăl meu s-a format în anturajul acelor oameni deosebiţi, cu copiii cărora a legat prietenii trainice. Aşa se face că a ţinut mereu legătura cu fam. dr. Caba, nepotul învăţătorului Spinanţ, cu dr. Virgul, fiul fostei învăţătoare Ancuţa,  fam. d-lui Mario Antonico, rudă cu fam. Savonescu şi  mulţi alţii. A fost sergent în armată şi avea o ţinută de  “ostaş “,  cu mersul drept şi hotărât. Pentru mine a rămas punctul de reper deasupra căruia trebuia să mă ridic.

Nu mi-ar fi venit în minte aceste gânduri dacă nu aş fi citit  volumul  “Tereza Vendrovici  şi alte povestiri “, al scriitoarei Maria Hădan,  carte, care mi-a purtat paşii prin locurile cunoscute şi dragi ale Săvîrşinului, cu personaje  reale, printre care mi se părea că mă regăsesc şi eu  cu părinţii, bunicii şi toate persoanele deosebite din vremea lor. Retrăiam poveştirile bunicii mele  despre o lume care nu se va mai reîntoarce, dar despre care mi-am dorit întotdeauna să nu fie dată uitării.

Am fost deosebit de plăcut surprins  să citesc despre Liana Maria Gomboşiu, fiica pictorului Ştefan Gomboşiu, despre care îmi povestea  bunica că erau prietenii rudelor noastre, că a ales să semneze Maria Hădan, lucrările sale de proză şi că a păstrat acest pseudonim .

Nu ştiu dacă a ales numele bunicii mele sau a altei mătuşi din familia noastră. Important este că o fiica a Săvîrşinului a iubit atât de mult locurile natale şi oamenii lor, încât nu a  lăsat să se aşterne UITAREA în timp şi  a reuşit să clădească peste hotarele vieţii un nume pe care cei ce l-au purtat nu au fost meniţ, cu daruri deosebite, să-l ridice, decât făcând din viaţa lor efemeră, o operă de artă.

Îi mulţumesc acestei MARIA HĂDAN care a ajuns  la condiţia ideală a omului de omenie, pentru a sluji un gând frumos, pentru a face un bine comunei Săvîrşin. Între filele carţilor sale descoperim sufletul celei care le-a scris şi amintirea ei  va fi păstrată cu recunoştinţă şi de urmaşii celei a cărui nume il semnează, ca o supravieţuire, o viaţă mai înaltă, mai curată, mai apropiată de chipul şi asemănarea dumnezeiască.

Săvîrşin , 08.03.2011

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: